úterý 7. března 2017

MARATHON 7500


Să ai asteptari low, dar speranțe high!

Învățam din greșeli, nu din succese.


Prolog

Acum câteva ani citisem despre un eveniment sportiv, Marathon 7.500, care se desfașoara fiecare an în Munții Bucegi. Imi plac munții aceștia
mult si mie mi-a crescut dorința sa participez la maratonul acesta, doar nu stiam cum. Pai, e ușor, doar trebuie sa te inscrii la concursul, platesti taxa de participare si gata, pleci la maraton!
Harta de traseu, in 2017 era aproape la fel ca in 2014.

Nu era chiar așa de ușor!

Maraton se desfașoara in teren montan-alpin si pentru siguranța participantilor trebuie să se fac echipe formate de doi coechipieri. Asta a
fost primul obstacol întâlnit. A doilea obstacol a fost tot clar vizibil: nu eram antrenat așa de bine să alerg o distanta de peste 90 km. A treilea obstacol avea legatura cu putina mea experiența cu alergare montana.

Eram un turist obișnuit, care poate sa meargă vreo 30 -40 km si atât. În anul 2013 puneam primul avertisiment de cautare a unui coechipier, pe
pagina evenimentului în rubrica „Caut coechipier“ unde am menționat ca nu am experienta de alergare montana. Făra niciun succes, evident.

Bucegi, vedere dinspre Strunga, iunie 2013

La început anului 2014 am gasit o coechipiera din Bucuresti. Am venit special acolo să mă întâlnesc cu fata aia. La întâlnire cu dansa intr-un
restaurant în București vorbeam despre cum facem să ajungem împreuna la Marathon 7.500. Din pacate, niciun rezultat, pentru ca fată eceasta nu a reusit sa facă antrenamente.

Eu am început sa alerg doua sau trei ori într-o saptamina distanțele de la opt pâna la doisprezece kilometri. Am facut un plan să alerg un maraton, nu m-a interesat proba Hobby, cu lungimea de 45 km; am ales proba Elite cu o distanța de 90 km de parcurs.
La alergare in padurile de acasa, Cehia, Ianuarie 2014

Și anul acesta am pus un avertisiment de cautare coechipierului pe site-ul Marathonului. Tot făra niciun succes. 2015 a trecut tot făra succes. Am alergat de câteva ori in săptamâna, tot anul, iar în weekend-uri am mers pe munte. Tot am pus un avertisiment la rubrica „Caut coechipier“. Iar făra niciun succes. Știam nu nu voi avea liniște pana când nu voi participia la marathonul. Am un obicei de a face să se împlinească ceea ce visez. Apoi, din senin, primavara anului 2016, o femeie din București m-a întrebat daca nu aș vrea sa participez cu ea la un concurs de alergare montana (2X2 in Făgăraș) în august. Am raspund imediat, ca aș vrea și eu la 2X2, doar n-am facut niciun marathon pana acum, deși nu pot sa fac inscriere la 2X2.

Vorbeam mai departe, si ne am stabilit sa facem inscriere la Marathon 7500, proba Elite, la sectiune Mixt. Ne-am sfătuit depre numele echipei, si in sfarșit am numit echipa noastra 2 marmote.

Între timp, la inceput de mai, am participat la un ultramarathon la noi, in Cehia. La inceput tot a mers bine, dar dupa primii 30 de km de alergare incepeam sa am problemele cu stomacul. Cu dureri mari in corpul meu am continuat, dar am abandonat cursa la kilometrul 85. Ultamarathonul Jesenická stovka (J100), sa înțelegeți, era o cursa de o suta de kilometri, era un eșec pentru mine. Am epuziat tare, si am ramas făra energie doua saptamini dupa concursul acesta.

Inainte de J100 am facut o traversare crestelor din Carpații noștri. Am parcurs o distanță de 90 de km in doua zile, cu rucsacul destul de mare,
umplut si de echipament de camping în condiții de iarna. Așa am pregatit mușchii la picioare pentru distanțele lungi. Am antrenat așa de tare sa fiu sigur ca nu voi avea problemele de genul asta la 7500! A funcționat!

Mihaela, coechipiera mea, avea mai multe experiente de alergare decat eu. O data a participat si la 7.500, proba Hobby, Transilvania Trail si mai multe maratoane si semi-maratoane pe șosea. Îi place muntele foarte mult, si pentru ea maratoane montane sunt bun remediu după stresuri al vieții în aglomerație orașului.

Am ajuns în România

Anul asta, Marathonul 7.500 s-a desfașorat în Munții Bucegi, în perioda 14-17 iulie 2016. Joi, iulie 14 m-am suit în tren care a mers spre Bușteni.
Bucegi vazute din tren.

Acolo am întâlnit cu Mihaela, coechipiera mea. Dansa a venit dinspre Bucuresti. Era prima data cand am vazut-o, fața cu fața. Am venit într-un´restaurant sa luam prânz, si apoi am urcat în telecabina, sa ajungem cât mai repede la cabana Babele. De acolo am coborit în 24 de minute in zona Peștera, unde era loc de pornire pentru Maraton 7.500. Între timp am primit un mesaj de la o prietena din Brașov, care a scris
frumos: „O sa fie bine daca nu iți propui nimic de la început. Să ai asteptari low, dar speranțe high!”

Aveam speranțe bune sa ajungem cu bine la final in timp pe la 30 de ore. În zona Peșteră am cazat la o cabana frumosa Piciorul Babelor, care se afla chiar lângă startul de 7500. Am luat cazare, pentru ca Mihaela a zis ca anul trecut, niște prieteni ei, care tot au participat la maratonul, nu au putut sa dorm bine din cauza galagii, dormând într-un cort. Mihaela a propus sa dormin într-o cabana. Am fost de acord, chiar și în fața faptului ca banii pe care îi voi da pentru cazare vor adauga suma buna la cheltuiala mea.

Casuta noastra in Pestera

Am facut cunostința și cu alții participatori, am luat kit-ul de concurs, adica o folie cu o hartă de traseu, si alte lucruri. Seara am participat la ședința technica, unde am aflat detalii de traseu, care in fapt este mai lung decat 90 km.

Dupa ședința technica am pregatit echipament obligatoriu, sandwichuri de a mânanca pe drum, câteva sticle de jumate de litru cu apa, plicuri cu cafea ness, saruri de hidratare si alte chestii. Pe la ora zece si ceva am bagat la somn.


Rucsacul meu

Întroducere în Aventură

Am trezit pe la ora cinci; start a fost la ora sase fix. Am trezit, am mâncat micul dejun si am ieșit afara sa ajungem în loc de start. Tocmai inainte de start am trecut de control de echipament obligatoriu. Am avut si geci impermeabile la noi, caci s-au anunțat ploile. La ora șase fix am pornit de la startul si cu alții, aproape 200 sute de participatori care au fost la startul alaturi cu noi. Prima porțiune era pe drumul asfaltat. Am îndreptat spre zona Padina, pe banda roșie. Am alergat, am vorbit si deodata am aflat ca am ramas singuri pe șosea. Cum s-a putut sa întampla? Poate am evitat vreo intersecție. Dar am continuat jos, și inainte de Padina am luat-o stânga, exact cum face marcajul. Am inceput sa urcam, si am descoperit ca era o scurtatura prin padure. Hmm, bine, ne am pierdut vreo 10 minute aici. Hai sa urcam să ajungem cu bine la primul punct de control!
La startul

Am urcat ușor, si la urcare ne au depasit câteva participanti concursului. La P1 sub Vf. Cu Dor am ajuns cu bine, la ora 07:21. Am mâncat ceva, am baut apa și am continuat spre culmea Bucegilor.
Am alergat pe platoul munților. Traseu aici chiar era frumos. Am trecut niște paraie, alergând. Mihaela a strigat ca ei ii place asta la nebunie! Apoi am inceput să coborim spre cota 1400. P2 la Poiana Stânii a fost in padure, aproape de schitul Sf. Ana la altitudinea 1200 m! Am coborit în șerpentinele, apoi le am scurtat pe o potecuța. Niște scurtaturi erau destul de abrupte, si pe aceasta cararea Mihaela s-a accidentat. Nimic rău nu s-a întamplat. Doar, curgea sânge de la zgâieturi pe pielea ei. Am pierdut vreo zece minute aici, din cauza accidentului. La P2 am ajuns cu bine la ora 08:41.

P3 a fost pe creasta la Piatra Arsa, la altitudine de vreo 2000 m. Am urcat ușor, dar am inceput sa observa ca eu sunt mai bun la urcarea, si Mihaela e mai rapida la coborirea. Aerul a devenit destul de cald si am inceput sa transpirasem de la caldura. Am ajuns la P3 cu bine, la ora 10:12. La punct de control pe Mihaela o´asteptat un amic, care a venit acolo pe motocicleta. Le am facut poza cu smartphone-ul Mihaelei, am rontait ceva. Tipul ala ne a dat niste banane. Multumim!

A urmat coborirea pe Jepii Mari. N-am fost acolo niciodata, deci am fost curios cum este traseu. Poteca a coborit în serpentinele, deci nu a fost dificil pentru mine. Mihaela era inaintea mea un pic mereu. Era curioasa cum o sa fie la Jepii Mici. Am zis-o ca imi pare ca se asemenea cu Jepii Mari, doar e mai mult abrupta. Cu bine, la ora 11:39, am ajuns la P4 in Bușteni (altitudine 800 m); aka punct de control Între Jepi. Aicea ne a fost foame tare. Am rontait ce era la oferta: caș, slanina, pâine, banane, nuci, apă.
Spre vale

Prin Jepi Mari

Prin Jepi Mari

Prin Jepi Mici



Era caldura destul de mare, dar am simtit bine si confortabil. De aici urma urcarea abrupta prin valea Jepilor Mici. De aici, Mihaelei s-a facut rău la stomac. Ori din cauza mancarei sau din cauza de efort, nu știu. Ei a venit și sa vomite. Am asteptat-o mereu. Ma duceam un pic inainte, am oprit, am asteptat-o, vorbând cu ea. Ziceam ca este totul bine, ca problemele ei voi treaca in curând. Vroiam tare sa îi usurez urcarea. Oricum, n-am putut cum, decât cu cuvintele prietenoase! Incet, incet am apropiat de cabana Caraiman, care se afla pe marginea
platoului Bucegilor. Prin Jepii Mari si Jepii Mici am mers umpreuna cu Cosmin Obogeanu si partenera lui; Michaela, cu care am facut cunoștința la coborirea in Jepii Mari. Cosmin a cântat pe drum mereu, din bucurie probabil. O data am fost inainte noi, o data ei doi. In sfârșit am ajuns la Caraiman! Am urcat incet spre P5 la Cabana Babele (alt. 2200 m). Urcarea a fost destul de lina. Mihaelei s-a facut bine deja. Dar ceva nu era în regula. Am ramas mult in spate cu timpul! Pentru a ajunge la P9 cu bine (ora 15) ne au ramas doar câteva minute pana la
timpul limita. La Babele am ajuns la ora 14:43! Pana la timpul limita la Pestera au ramas doar 17 minute. Ieri am facut distanta de la Babele pana la Pestera in 24 min. Am fi putut sa ajungem in P6 doar daca am fi zburat. Am coborit repede spre Pestera, dar la ora 15 fix stiam ca nu ajungem la timp. Inca au ramas câteva minute pana acolo! Am alergat, sperand ca totul va fi bine. Nu era asa! La P6 am ajuns la ora 15:15. Organizatori ne au descalificat pentru depasirea timpului limita. Tocmai am facut bine, nu am abandonat cursa, eram descalificati pentru depasierea timpului limita. Bine, am mers prea incet, ne am ratacit, Mihaela a accidentat, ei s-a facut rau de la stomac in Jepii Mici. Dar am pierdut cursa doar pentru 15 minute de intarziere! Ce vom face?!

Aventura abia incepe!

Am fost descalificați! Și Cosmin cu partenera lui au fost descalificati! Am pus ruscacii pa pamânt. Gata cu cursa. Eram dezamagiti! Am rontait
ceva și am gandit ce vom face. Am facut investiții de timp, de bani, de zile libere de vacanța! Mai ales eu. Am venit din Cehia, special exclusiv pentru maratonul. Am dat gramada de bani sa ajung aici; sa participez la maratonul; pentru cazare; am achizionat echipament nou! Eh, ce nașpa.
Daca am fi alergat mai repede! Daca nu am fi ratacit. Daca Mihaela nu ar fi accidentat! Erau prea multe daca...

Bine, astazi e vineri, si duminica ma voi pleaca din Brasov spre Cehia! Mai avem timp sa ne aventuram. Cosmin, tot dezamagit, a venit sa
vorbeasca cu noi. Zicea ca nu a terminat cursa nici anul trecut, si evident nici anul asta, si va face o incercare la anul. A propus ca sa nu renuntam la cursa, sa continuam pe traseu si afara concursului. Doar ca sa terminam traseu, si pentru bucurie de a alerga pe munte. Am fost de acord. Ce chestie! Nu trebuie sa facem o competiție. Deci nu mai suntem in performanța, vom merge mai departe tocmai pentru noi, si profitam de traseu deja stabilit! De cazare deja platit! De libertate! O sa fie aventura! Nu era interzis sa continuam pe traseu desi afara concursului! Deci aerul de concursul a fost minunat, si ne am simtit tot minunat, dupa o ora si ceva in Pestera, am luat rucsacii in spate, betele de treking in mâinile si am pornit la drum spre Omu, vârful cel mai inalt a Bucegilor. Cosmin a fost mai rapid decat noi, echipa Marmote. A disparut imediat din zare si nu îl mai vedeam de atunci pana acum, când scriu acest jurnal in Noiembrie. Simteam minunat, si nu am prea inteles de ce am fost descalificati.

Intelegeam ca a fost pentru ca am depașit timpul limita. Timpul limita a fost destul de strans, cred. Da, logica era, ca cei care nu pot sa ajung la timp in Peștera, sunt prea slabi si obosiți deci nu trebuie sa risca pericol
de epuizare sau un accident grav la munte. Acestea sunt regulire. Bine, doar la noi nu era asa! Am urcat spre Cascada Ialomitei, am trecut sub Vf. Obârșia Ialomitei. Deodata urcursul a devenit mai abrupt, si munții au fost acoperite cu ceața. Prin ceața am mers o porțiune scurta alaturi cu un salvamonist, care zicea ca merge pe platoul Omului sa verifica daca functioneaza lumina pe un stâlp undeva la marginea nordica platoului. Atunci nu ne-am dat seama cât de importanta era informație aceasta!

În circa 3 ore dupa la plecarea de la Pestera ne am ajuns la Vf. Omu, la altitudine 2507 m. Acolo am rontait ceva, si am cerut de la voluntari de la acolo sa ne pun stampila la foița de concurs, si cu tîmpul cand am ajuns. Am ajuns la Omu la ora 19:06.

Omu, iunie 2013

Apoi ne am dus catre Valea Cerbului! Tot timpul viseam sa ajung aici in Valea Cerbului. Nu am fost aici niciodata. Imi place drumul care coboara in șerpentinele spre fundul vai. La inceput nu am fost siguri, unde duce traseu, pentru ca era ceata. Dupa ce am descurcat unde este traseu corect, am coborit, zburand pe picioare, catre valea. La fundul ei am urmarit poteca, care a continuat de a lungul raului, coborând spre padure de molid, care inca era destul de departe.

S-a facut seara. Undeva in mijlocul vai, Mihaela a stat un pic in urma si instantaneu s-a uitat sus pe panta, si o deodata s-a intalnit cu privirea unui-ursul brun! Mihaela s-a bucurat, vazand ursul. Situatie nu era periculoasa. Apoi Mihaela a alergat spre mine. Un pic mai devreme ne am uitat la o portiune de traseu, unde poteca a urcat, si la un orizont a aparut capra neagra. Oprisem imediat din mers si am observat-o cum mergea ici si colo. S-a parut ca capra a dansat; era un spectacol frumos. Mihaela a reusit sa facea si cateva poze cu smartphone ul ei. Asta s-a intersecție undeva in zona de intersecție cu Valea Priponului. Un pic mai jos, intr-un colt de poiana, printre brazi vedeam o grupa de corturi asezate frumos pe iarba. „Daca oameni ăștia ar fi știut daca este ursul aproape, ce au fi facut?”, vorbeam dintre noi. Am intrat in padure. A venit caderea întunericului. Ne am scos lanterne frontale de la rucsaci. Am alergat pe langa paraului, pe malul drept. Mihaela zicea ca o data trebuie sa traversam rau pe malul celalalt. Dar inca nu. Traversarea a venit mai tarziu. Am traversat apa inainte de Poiana Costilei. Apoi am coborit , la inceput destul de lin spre Poiana Fânului. La lumina frontalelor vedeam doar un con de lumina care a patruns prin padurile intunecoase.
Capra neagra

Prin padurea

Bine ca Mihaela a știut ca traseul nostru trebuie sa paraseasca drumul marcat la un moment dat. Oricum, intersecție ar trebuit sa fie marcata cu
panglici. Doar nu stiam unde era digresiune. Am zis ca e okay, ca nu vom greși traseu. Ne uitasem pe o harta, si am vazut ca acum traversam pe partea stânga unui vârf cu cota 1413 care era la dreapta noastra. Apoi va urma o coborire mai abrupta, si ar trebuit sa cotim stânga pe o culme, la o distanța de vreo 200 m în față. Așa a fost, deodata am zarit o panglica agatata pe o creanga unui copac. Am facut viraj stanga si am coborit destul de lung pe o panta foarte abrupta catre râu. Carare prin padure era o scurtatura, si era bine ca poteca a fost bine vizibila.

Am ajuns la malul raului. „Cum sa il traversam?”, ne am intrebat unul de altul. Nu știam. Era multa apa in râu, deci o traversare prin apa a fost fara sens. Era noaptea târziu, si cine a vrut sa se uda în apele rece râului? Mergeam pe malul drept râului pâna la un pod, unde trece soasea dintre Gura Diham și Bușteni. Am ajuns cu bine la P8, cabana Gura Diham, la
ora 22:03! Dupa trei ore de când plecasem de la Omu. Diferența de nivel negativa a fost 1500 m.

Intermezzo la Gura Diham

Noua ne a fost foame! Am sfătuit sa luam masa calda la cabana. Pe scari am urcat la terasa restaurantului sa cerem meniu. Din pacate,
ospatara zicea ca bucatarie este deja inchisa! Eram dezamăgiți. "Cum inchisa, e doar ora zece si un sfert?" În sfârșit Mihaela a negociat cu
ospatara sa cheama pe o bucatar sa ne faca mâncarea calda. Bucurandu-ne am ordonat cotlet de porc cu cartofi pai, bere si cafea. Am mancat, am baut berea si pe la ora 11 eram la drum din nou. Am pornit catre Poiana Izvoarelor. Am ajuns acolo la miezul nopții. Diferența de nivel a fost vreo 500 m. Am vorbit cu voluntari de acolo, care au fost pe lânga cortul, am verificat condiții meteo si am pornit mai departe.

La Poiana Izvoarelor, Iunie 2013

Vedere spre creasta Bucegilor, Iunie 2013

Drumul spre Prepeleac imi a parut destul de lung, in fata primei mele excursii aici cu o prietena in 2013. La Prepeleac am ajuns pe la ora 1 dupa miezul nopții.
Padurea de molid la drum spre Prepeleac, Iunie 2013

Voluntarii într-un cort deja au dormit. Fiind afara concursului nu aveam nevoie de stampila pe o foița, deci i- am lasat sa doarmă.
La Prepeleac, Iunie 2013

Spre Bucșoiu

S-a schimbat vremea. Au venit nori si a inceput sa bate vântul foarte puternic. Pe creasta Bușoiului, la rafale viteza vântului a ajuns pana la 80km/ora! Vâfurile au disparut in ceață. Cea mai mare problemă cu mers noaptea prin ceata cu lanterna frontala, este ca aproape nu mai vezi nimic ce este mai departe decat la doi pași. Lumina se reflecteaza inapoi spre sursa ei si te bate in ochii daca ai frontala. Mai bine sa ții lanterna in mâna, sa se schimba ungiul conului de lumina. Timp de mers intre Prepeleac (1760 m) și Vf. Omu scrie 3 ore si jumatate. Noi am facut distanța aia in aproximativ 4 ore. Eu nu fusesem la Bucsoiu niciodata. Din fericire, Mihaela deja a fost pe Bucsoiu. Ea a știut ca la inceput traseu merge prin jgheab in pamant, plin de vegetație umeda intre jepi, si apoi pe a stâncă. Dar cel mai important pentru noi a fost un fapt ca a știut ca traseu mereu merge stângă, și erau 4 stâlpi metalice pe drum. Am ținut frontala in mâna, căutând semne scrise ici colo pe stânci. Urcarea a fost foarte abrupta. Noi am reușit sa ținem bine de marcajul. Apoi auzisem suiereat metalic prin intuneric. Era primul stâlp, care a fost sursa de sunetul metalic din cauza rafalelor vîntului. Apoi am gasit si stîlpul a doilea. Vânt a devenit mai puternic intre timp. Jos in vale, in adancime, le am vazut lumine orașelor ca niște constelații. Ne am simțit ca urcam sus spre cer, lumine oraselor erau așa de departe. Am fost așa de ocupați, indreptați sa cautam semne, că nu bausem și mâncasem nimic. Nu ne era sete si foame deloc. Imi doream doar sa ajungem la Bucșoiu. Am ajuns la stâlpul a patrulea pe culmea, in sfârșit. Asta a fost un semn ca Vf. Bucșoiu (2492 m) era apropape. La Vf. Bucșoiu am ajuns pe la ora 4 si cateva minute dimineața. Dar înca a ramas o porțiune buna de a ajunge la Vf. Omu (2507 m). O ora și un sfert cum scrie timpul de mers!
Traseu spre Bucsoiu

Am ajuns la Bucsoiu

La inceput am coborit un pic pe culmea ingusta Bucșoiului, intr-o șa, si apoi am inceput sa urcam din nou. Erau mai multe stâlpi dintre Bucsoiu si Omu. Nu le am numarat. Era o poteca pe culmea, deci am mers ușor. Pentru echipa noastra acum au inceput cele mai grele momente din 7500. A batut vânt puternic. Purtasem geci cu membrana care au blocat bine vântulu (nu degeaba era echipament obligatoriu pentru concursul). Carare pe culme s-a dus spre nesfârsit, si coechipiera mea a inceput sa fie cam obosita. Am luat grija de ea. Am vorbit cu ea. Mihaela a inceput sa vorbeasca ca deja am trecut peste Omu, ca probabil am ratacit. Eu stiam ca nu era așa. Am explicat-o ca nu se poate, pentru ca Omu este cel mai inalt punct din Bucegi, si terenul inca urca. Ca trebuie sa mergem sus. Mihaela a insistat ca am trecut peste Omu deja. La un moment dat a aparut în ceata o stânca uriasa, ca o nava la mare. Semnele au continuat sus pe stanca, dar Mihaela a insistat ca nu e drumul corect. Am explicat-o ca inca suntem bine, avem si semne. Am zis ca ma duc sa verific ce este sus pe stanca. Am gasit un loc la baza stâncii, ferit de vânt, unde Mihaela ma vă a ștepta. Am cautat ici colo, și apoi am revenit la partenera mea de concurs. Am luat-o de braț si am tractat-o cu mine inainte. Deodata vazusem o lumina roșie sus pe stânca aia. Am strigat prin vântul, uite, lumina, acolo e stație meteo la Omu, am ajuns cu bine! Nu, nu se poate, era raspunsul ei. N-am contat ce a zis dansa, am dus-o cu mine sa ajungem cat mai repede la caldura cabanei Omu. Am ajuns la lumina roșie mica care era agatata pe un stâlp metalic. Era lumina salvatoare despre care a vorbit salvamontistul, cu care am urcat
la Omu prima data. Pe stâlpul era o sageta unde scrie: Cabana Omu-300m. Uite, am strigat la Mihaela, cabana Omu este doar 300 m de la noi acum! Am ajuns!

Nu, nu se poate, era raspunsul ei din nou. Ba da, am ajuns, am insistat. Am continuat pe teren plat câtre Omu. Era ora 5, si deja se facuse lumina zilei, pâna când am ajuns la cabana. A aparut stație meteo, stânca pe vârful, cabana Salvamont la dreapta. Mihaela s-a îndreptat catre cabana Salvamont. Am luat-o la brate, strigând, nu acolo, merge stânga la cabana, dupa un colț de stânca aia! Mihaela mi-a parut desorientata si încurcata. Credeam ca era din cauza oboselii si frigului. Apoi, acasa, am citit un articol care a explicat că starea de încurcare este un semn de hipoglicemie! Deci Mihaela a trebuit să ia glucoza, pe care o aveam la noi. Doar eram asa de ocupați cautând drumul corect, ca am uitat sa mancam dulciuri. Eu, oricum nu prea am nevoie de dulciuri la munte. Ani de zile am antrenat organismul meu sa rezista efortul corpului la munte fără a consuma prea multe dulciuri. Nu sunt asa dependent de dulciuri precum alți oameni cu care merg la munte. Sa fiu sincer, am observat ca mulți
oameni mănâncă prea multe dulciuri la munte (mulți iau un baton dulce din oră in oră; ce este cam exagerat dupa parerea mea). In sfârșit la ora 5:16 am ajuns lânga usa cabanei. Hai la căldura, am zis Mihaelei, si am intrat inauntru.

Intermezzo la Omu

Aici am intalnit cu gașca mare de oameni. Voluntari de aici au fost cel mai ocupați chiar aici, pentru ca traseu de proba Elita a intersectat vârfu Omu de trei ori; și traseu de secțiune Hobby a trecut pe aici de doua ori; pentru cei din Hobby chiar era primul punct de control dupa startul.

Am încalzit, am mâncat bine și am așezat pe scaune se ne odihnim un pic. Mihaela imi zicea ca vrea sa fie un voluntar pe Omu la anul. Atât de mult a fost inspirata de voluntari de aici, ca i-a crescut dorința sa faca o parte dintre ei.Afara a batea vântul puternic, și deodata au inceput sa veni din ceața groasa primi participanti de la Hobby, cei mai rapizi, evident. Cabana a devenit cam aglomerata de oameni, deci am continuat mai departe.

Pana acum n-am depășit timpul limita, care era ora 6 dimineața la Omu. Dar eram deja în afară concursului deci am luat decizia sa nu coborim in Bran, sa evitam o bucla Omu-Poarta Bran-Omu. Vroiam sa mergem mai incet sa nu ne epuizam prea tare, fiind afara concursului.

Coborire lunga spre Poiana Guțanu.

Ceața s-a împraștiat și a ieșit soarele. Vântul inca era puternic, dara nu așa de tare ca a fost pe Bucșoiu. Am auzit ca intre timp a fost inchis traseu de la Prepeleac câtre Bucșoiu si Omu pentru sectiune Hobby, din cauza rafalelor de vânt puternice!

Am trecut prin Șaua Batrâna. Aerul s-a încalzit deja. Am simțit caldura soarelui dupa o noapte friguroasa pe abruptul Bucșoiului. Imi a placut
printre jnepeni si am fi ramas acolo la nesfârșit. Imi a parut rău că aventura se vă inchide azi. Daca am fi avut mai mult timp am fi ramas in Bucegi o saptamina intreaga. De la Șaua Batrâna am coborit catre vest. Diferența de nivel negativa a fost cam 600 m. Poteca era plina de grohotiș și nu era prea comoda; dar am ajuns cu binela ora 10:24 in Poiana Guțanu, la altitudine de 1600 m. Aici am întâlnit cu un prieten, cu care am facut cunostința acum un an in Munții Godeanu. Apoi am întâlnit din nou in Carpații Slovaci, el fiind un membru de echipa care a facut o traversare de întregul Lanțul Carpaților în timpul de trei luni.
Spre Poiana Gutanu

Am stat la vorba un pic si apoi am plecat mai departe. Ușor am urcat prima porțiune prin padure spre Șaua Strunga. Era ultima urcarea serioasa pe traseul maratonului. În Strunga am fost trei ori inainte deci pentru mine a fost că intoarcere acasa. Am trecut pe lânga niște turme de oi, câini ne au latrat puțin. Nu ne era frica de ei; inainte de concurs ziceam ca câini de stâna sunt ultima mea grija in timpul concursului.

Închidere de aventura


La punct de control Strunga am ajuns la ora 12:03. Pe partea cealalta Strungei am coborit câtre cabana Padina. Aici picioarele noastre a batut pe poteci deja cunoscute. Din Padina am luat-o stânga câtre Peștera unde am ajuns dupa aproape 32 ore pe traseu. Deși ne am fost afara concursului, pe cont propriu, ne a placut evenimentul la nebunie. Dupa maratonul Mihaela a scris: Rezumat de ultramaraton: 78 km din cei 90. O experiența pe care o voi repeta cu siguranța pentru toata distanța. Capre negre, urși indiferenți, noaptea pe Bucșoiu cu ceața si vânt de 80km/ora; și oameni parcă din alta lume. Învăț mereu ceva din maratoanele montane. Reconsider de fiecare data conceptul de „greu” iar „nu se poate” aproape că nu-mi mai vine sa-l folosesc. Și cel mai important, fizic mă simt foarte bine.

La sosire in Pestera

Echipa noastra la sosire in Pestera

Așa să încheiat ediția a 8-lea maratonului 7500 pentru noi. Am terminat cursa la ora doua după masă; deci am avut mult timp să ne
odihnim.
Am mâncat doua porții de tocana excelenta, gatita de voluntari din tabara de baza din Peștera. Am dormit un pic, si seara am stat la sfat cu colegii noștri din eveniment. Festivitatea de sfarșit a maratonului a luat locul seara pe la ora 22, când s-a deja facut întuneric. Seara Mihaela a dormit in cabana; eu am pornit la festivitate să ma bucur de aerul minunat evenimentului, să mă întâlnesc și cu caștigatori. Tare oameni, pentru mine un record facut la traseu Elite de caștigatori era ceva deosebit, ceva de admirat.

Am ascultat pe niște oameni care vorbeau despre maraton. Un om dintre ei, mai spre vârsta, a vorbit foarte frumos. Nu țin minte numele lui, din pacate. Era omul care se seamana cu Dan Mititeanu, daca nu era el insași. Ne-a amințit că maratonul este mai mult despre echipa decât despre distanța acoperita sau performanța. Omul acela a vorbit incet și clar, deci intelegeam pe tot ce a spus dansul. Da, am fost de acord. Evenimentul a fost mai mult despre echipa decât depre distanța acoperita sau locul pe care am ajuns la șosire. In sfârsit, toate medaili care au ramas, pentru ca nu toti au terminat cursa grea, au fost sparte cu un ciocan mare! Erau câteva oameni care au abandonat traseu sau erau discalificati, evident. Am luat două bucăți de medilii sparte: una pentru mine si una pentru coechipiera mea.
Foita de concurs

Spre casa

Mai devreme gândeam sa evadez din Bucegi per pedes, prin Babele si Jepii Mici. De obicei nu mi place niciodata sa plec de la munte. De aia vreau sa stau acolo cât mai mult. Caci am simțit bine dupa maratonul, in sfârșit am mers cu colegii mei cu mașina pana la Brașov. Am fost motivat sa stau mai mult cu oameni buni de treaba, să vorbesc romaneste. Pentru Bucegi mai e timp. In Brașov nu mai puteam sa rezista dorința de a urca din nou in munți. De la gara am mers cu autobuzul pana la Livada Postei, si de acolo am urcat pe jos pe Tâmpa si inapoi in Piața Sfațului. Dupa o
tura de recuperare dupa maratonul am luat pranz in Brașovia. Apoi am întors in gara si m-am suit intr-un tren spre casa.

Brasov vazut de pe Tampa

Am revenit in România in curând, doar doua saptamâni mai târziu am batut potecile prin Munții Cernei și Mehedinți în Banatul montan.

Žádné komentáře:

Okomentovat